Colegii din Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă *(Comandamentul Pompierilor) şi redacţia Revistei Pompierilor anunţă cu tristeţe plecarea dintre noi a celui care a fost plt. adj. şef. r. Aurel BRANISCHI, fotoreporter al revistei Pompierii Români timp de peste 30 de ani.
Născut în septembrie 1951 la Bucureşti, a urmat cursuri de operatorie la IATC, întrerupte pentru o carieră de fotograf profesionist şi fotoreporter.
După expoziţii foto şi premii în ţară şi internaţionale, a ilustrat timp de peste 3 decenii paginile Revistei Pompierilor şi altor publicaţii. Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti şi altor asociaţii profesionale, s-a bucurat de stima şi simpatia colegilor de breaslă şi a publicului.
Un bun coleg şi un mare prieten, Aurel Branischi lasă în urma sa amintirea unui artist al imaginii şi a unui suflet cald şi bun. Întrebat odată despre cele veşnice, veselul Aurel Branischi glumea spunând: „Nu cred că poate fi rău dincolo, ai văzut pe cineva să se întoarcă de acolo?”
Aşa ne von aduce aminte de el, de fiecare dată când vom deschide paginile revistelor pe care le-a ilustrat atât de inspirat. Cu adânc regret, suntem alături de familia îndoliată, în aceste clipe triste.
Dumnezeu să te odihnească, prieten drag!
Redactor-sef, Valentin Uban
În noaptea de 3/4 ianuarie ne-a părăsit, după o îndelungată şi nemeritată suferinţă, colegul şi prietenul nostru Dumitru Titus Popa.
Ziarist de prestigiu, fost ministru al Informaţiilor, preşedinte-director general al Televiziunii publice şi decan al Facultăţii de jurnalism de la Universitatea Hyperion, D. T. Popa a fost înainte de toate un om bun, mereu cu zâmbetul pe buze şi gata să ajute orice tânăr să se afirme în meseria de ziarist. A redactat cărţi importante pentru asimilarea deontologiei în presă, dar nu a stat departe nici de poezie, fiind autorul unor versuri remarcabile, dezvăluite cu parcimonie prietenilor.
Prin plecarea sa dintre noi, presa română, şcoala românească, rămân mai sărace cu un OM.
Transmitem cele mai sincere condoleanţe familiei sale şi ne rugăm Bunului Dumnezeu pentru mântuirea sa.
Slujba de despărţire va avea loc joi 6 ianuarie la Cimitirul Bellu Ortodox. Cei interesaţi să participe pot afla amănunte de la secretariatul facultăţii, tel. 0213235594.
Prof. dr. Mihai Miron, preşedinte UZP
Iubite profesore Mihai Miron,
Evenimente de ordin personal m-au impiedicat de aceasta data sa te caut pentru a-ti adresa cuvenitele fraze de sfarsit si inceput de an. Sper ca nu vei inregistra asta drept gest potrivnic relatiei noastre instalata de atata vreme in parametri de superioara esenta.
Dar, Dumnezeule… Am incheiat anul prin ceasuri de priveghi mersul la cimitir pentru a insoti la clipa din urma o persoana din familie extrem de apropiata si de neuitat.
Dar cata vreme familia noastra jurnalistica incepe anul obligata sa conduca pe ultimul drum pe unul din eminentii sai reprezentati,ies din incomunicarea zilelor din urma si ma straduiesc sa fiu coerent si sa spun ce am pe suflet.
De Dumitru Titus Popa sunt legat de amar de vreme si din motive diverse. Am intrat in gazetarie cam o data, la mijlocul anilor ’60. Ziarele de limba romana parasisera straele de import. Era anotimpul deschis acumularilor si consolidarilor. El robotea inredactia celui mai important cotidian de dupa razboi. Eu, alaturi, cu ochii pe geam la cate izbutesc vecinii de palier. Mitica Popa a fost privit, mi-aduc aminte, drept un condei de viitor.
Nu intamplator a fost trimis in banca, alaturi de alte promisiuni ale scrisului romanesc, la cel mai autorizat curs postuniversitar de la noi deschis tinerilor ziaristi. N-a surprins pe nimeni decizia decanatului facultatii de a-l opri la catedra, singurul din toata acea serie atent selectata si rupta cu greu din transeele gazetariei de zi cu zi.
Jurnalistica noastra a pierdut, poate, un stralucit autor de reportaje si analize de caz, de comentarii la evenimentul extern. Avea stofa pentru fiecare din genuri si pentru toate la un loc. Dar invatamantul jurnalistic din tara noastra a castigat o personalitate de cancelarie. Era de departe intre colegii sai o statura profesionala de invidiat. Si pot argumenta in aceasta directie valurile de tineri care i-au certificat valoarea.
Dupa 1989, Dumitru Popa a fost de reintalnit in pagina tiparita. Atunci,pe cand era la “Romanul”, l-am invitat sa vina alaturi de mine in conducerea Agentiei Nationale de Presa,in functia cea mai apropiata de mine. Lunga discutie purtata in biroul meu de la Rompres nu mi-a fost de folos. Catedra si scrisul ii blocasera perspectiva si ere pe deplin convins ca va continua astfel. Realitatea l-a contrazis: altii au fost mai lamuritori si convingatori. Au urmat anii in care Dumitru Popa a innobilat doua din cele mai inalte functii din managementul de presa di Romania: la coducerea Departamentului de Informatii, respectiv, in Calea Dorobanti, in fruntea Societatii Nationale de Televiziune.
Cand altii au decis pentru el, a preferat sa-si revina pe drumul atat de bine slujit: catedra l-a redobandit plenar. Si a facut foarte bine.
L-am reintalnit adesea si pe durata inaltelor demnitati de stat, in misiuni oficiale comune, la Facultate. Biblioteca sa personala mi-a ramas tot timpul deschisa pe durata cercetarilor mele destinate istoriei, teoriei si practicii de presa. M-a indatorat enorm.
I-a fost profesor intru jurnalistica fiicei mele, Denisa, absolventa a celei dintai promotii a Facultatii de jurnalism din Bucuresti. Ii poarta un respect desavarsit.
Devenit Decan, m-a invitat sa lucram impreuna in noul spatiu formativ pe care,la initiativa unui om inspirat l-a preluat spre coordonare. L-am refuzat la randu-mi, considerand varsta mea un impediment in a tatona performanta in domeniu. Am ratat ocazia de a lucra alaturi de o personalitate a invatamantului jurnalistic superior din tara noastra. Sursa unei alte pareri de rau.
Plecarea dintre noi a lui Dumitru Titus Popa ma gaseste nepregatit. In ultima vreme comunicam rar iar telefoanele mele cu diverse ocazii au sunat adesea in gol.
Ma pustieste o data in plus aceasta brutala despartire care prin stiinta de a construi, prin detasare si optimism, prin robustete si rezistenta la intemperii de orice fel, parea incasabil.
Dar incendiul interior izbucnit fara sa dea de veste s-a dovedit, si in cazul lui, nimicitor.
Ii spun Adio! fara a fi pe deplin convins ca am dreptul sa convoc acest cuvant necrutator. Mitica Popa face parte din viata mea si ma indoiesc de forta capabila sa-l smulga cu totul, ducandu-l departe.
Transmit fiintelor indoliate, sotia si fiica, intreaga mea compasiune, alaturi de care asez pios regretele celor din familia mea.
Sper sa pot depasi pe moment durerea instalata in propria-mi casa, astfel ca maine, sub cerul inghetat al Bobotezii, sa pot veni la catafalcul lui Mitica Popa si sa-i aduc in tacere omagiul meu incarcat de siceritate si deplin respect.
Neagu Udroiu
„Teatrul, dincolo de teatru” şi-a intitulat teza de absolvire colegul de presă – şi mai nou de catedră – Mihai Suciu, condus pe acest drum de alt redutabil Mihai, profesorul Sin.
„Teatrul dincoace de teatru” o receptez eu ca om de presă mai întai şi apoi spectator sau analist al sistemului. De ce ? Pentru că sunt obligat de formaţie şi cei aproape 50 de ani de meserie să citesc dinlăuntru jurnalismul şi să mă refer de pe această postură la relaţionările sale. Şi aşa voi face şi în ceea ce priveşte buna lucrare menţionată încă de la început: voi comenta de la peluză, de pe margine.
Cred că autorul, remarcabil publicist, face să se vadă extrem de clar, fără să-i spună pe nume, fenomenul prin care trece de câţiva ani cu obstinaţie cultura română, inclusiv tot ceea ce se poate numi şi presă (chiar în calitate de purtătoare a fenomenului ) şi anume aculturaţia.
Tot, dar tot ce remarcă şi demonstrează că nu ar trebui să se întâmple Mihai Suciu, ne vine din acest fenomen de preluare a „noului străin” şi înlocuire a tradiţionalului. Nu este vorba de o asumare, conştientă şi selectivă, nu, este o aglutinare haotică şi dementă a „modelului” pentru a fi în „trend” ! Nu vedeţi că nici cuvinte nu mai avem ca să definim ce se întâmplă ? Ni s-a facut scârbă de „tendinţă”. Dar să revenim la peluză.
Dl Suciu investighează spectacolul parateatral din presă cu scopul nedeclarat dar clar de a pune la zid nu teatralitatea unor derivate de presă, ci tendinţa violentă de a muta totul de la spectacular către spectaculos, de la dramă la tragedie, sau mai nou către “thriller”. Ce „cinste şi gramatică” cum solicita veşnicul Caragiale, „sex şi sânge” după reţeta atlantică ! Din Caragiale mai reţinem doar: „Da, voi scandal !”
Eu nu cred, odată cu autorul, că trecerea prin faţa camerelor de televiziune, rar pe la microfonul posturilor de radio şi cu totul întâmplător prin coloanele jurnalelor a celor câţiva actori – unii chiar buni, alţii respinşi de publicul stalului – a putut produce teatralizarea presei, în special a televiziunii. Nu, acesta este un fenomen normal până la un anumit punct. Depăşirea normalului ne vine nouǎ din copierea fără măsură a modelelor ce nu mai au loc uneori nici chiar în ţara de origine. Din aculturaţie. Şi credeţi-mă că ştiu bine acest lucru, am muncit în radio şi televiziune cam 40 de ani. Şi de la refuzul modelului „Moiseev” pentru folclor până la refuzul modelului „surprize” sau „blonde” am avut şi am încă de explicat motivele celor „novatori în meserie şi artă”.
Dar nu despre mine este vorba aici, ci despre Mihai Suciu, care prin lucrarea sa susţine aceeaşi teză: revenirea la normal, la plăcut, la liniştit, la adevăr, la dreptate, la tradiţie fără să refuze înnoirea revelată. De aceea spun că nu actorii sunt de vină: Nu trageţi în pianist ! Căutaţi acordorul ! El strică pianul şi distruge armonia.
Istoria cunoscută şi rescrisă de autor, pentru a ne face să vedem moderator în hypocrites, rudimente de interviu în apariţia celui de al doilea actor, deuteragonistes, elemente de tabloid licenţios, indecent sau obedient în joculator, etc, este o încercare meritorie şi bine adusă din condei pentru a da interes de carte viitoarei sale opere publicate cu titlul dintru început.
Între fiziologia râsului şi estetica urâtului stă, după părerea mea, forma de analiză a autorului, şi este bine că este aşa, atunci când ia în calcul capacitatea de seducţie prin spectacular a faptelor negative, ştiut fiind că „o ştire rea este o ştire bună”, că dacă un om muşcă un câine avem o relatare şi nimeni nu mai este interesat de câinii care muşcă oameni. Chiar dacă sunt maidanezo-municipali. Sau pseodojurnalişti cu mingea pusă la centru de patron.
În ceea ce priveşte calitatea de gropar a presei on-line pentru presa editată clasic, mai am încă îndoieli. Într-o ţară în care marea majoritate a oamenilor nu folosesc computerul, riscul este încă mic. Astăzi, la noi ca oriunde, oamenii se trezesc cu ştirile de la radio, citesc presa sportivă sau de can-can la serviciu şi se conving de adevăr sau minciună seara la televizor. Presa tradiţională nu este ameninţată de blog sau on-line ci de presa de tabloid de tip Sun, că şi asta este importată. Nu de mult, dar prea multă.
Aş fi dorit de la colegul meu jurnalist ca un mai mare spaţiu să fi fost acordat dihotomiei dintre informaţie şi opinie în analiza exceselor, dihotomiei dintre adevăr (istorie) şi realitate (moment). Aş fi fost interesat, poate şi alţii, de revelarea şi diferenţierea funcţiilor informative de cele formative şi de divertisment; ca şi de aglutinarea lor contemporană. Dar astea-s mofturi de profesor care a predat televiziune cu creta pe tablă dar şi cu camera în mână. Ba chiar şi cu computerul ne on-line şi fără blog.
În fine, lucrarea mi se pare de fapt foarte bună, necesară şi clară. Obiecţiile formulate ţin, după cum vă daţi seama, de o altă experienţă de viaţă şi de meserie. Dar ca să nu credeţi că semnatarul acestei, mai degrabă recenzii decât referat, este un om de o anumită vârstă devenit mizantrop, închei dorindu-i autorului, dumneavoastră ca şi mie, ca presa aceasta spectaculară şi nu de puţine ori fals spectaculoasă însă de care nu ne putem lipsi, să nu devină din câine de pază al democraţiei, câine de companie al unui sau altui mogul.
Nu neapărat numai din perimetrul cunoscut şi nu neapărat de presă.
Prof. dr. Mihai Miron
Preşedintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti din Romania
La 80 de ani, Victor Hostiuc ne părăseşte pentru a se duce alături de părinţii săi în mirificul colţ de rai al Bucovinei, la Mitocul Dragomirnei, de unde miercuri 20 octombrie a urcat în Rai.
Om de remarcabilă cultură, distins diplomat, ziarist cu un condei încărcat de melancolie şi umor, Victor a lăsat un gol imens în familie, între prieteni şi va fi îndelung regretat de oricine l-a întâlnit, măcar odată, pentru bunătatea lui genetică.
A fost consul în Austria şi o lungă perioadă director de spaţiu european în Ministerul Afacerilor Externe, a colaborat la revistele Glasul Patriei, Tribuna României, jurnalul Crai Nou şi la emisiunile radiofonice pentru străinătate.
Soţ, tată şi bunic îndrăgostit veşnic de familie ca de plaiurile natale şi istoria lor, Victor a fost în primul rând OM.
Nu ştim să fi avut vreodată pe cineva potrivnic. Poate doar soarta din finalul neaşteptat al vieţii sale.
Toţi cei care l-am cunoscut şi iubit îi vom păstra chipul în inimă şi acum, în cele mai grele momente, suntem parte a durerii soţiei Viorica, fiicei Carmen şi nepotului Alexandru.
Dumnezeu să îl odihnească şi să îl primească în marea milă a Sa.
Violeta, Mihai şi Isar Miron
16 octombrie 2010
Memoriei lui Victor Hostiuc
Unde sunt cei ce nu mai sunt?
Îţi cântă vântul cântece de zori,
Tu ţi-ai săpat o casă în pământ
Ţi-ai învelit-o-n lumânări şi flori.
Cu toţi cei dragi, atâta pot să-ţi spun:
Adio Victore, prieten drag şi bun!
Familia Miron
După ce ne-a prigonit un independent, iată că apare un liberal şi senator care încearcă (având priceperi masterale şi manageriale, universitare şi altele în domenii ca sportul, matematica, proiectele, relaţiile publice, şahul, mediul, diplomaţia, primăria, deputăţia şi mai nou senatoria), încearcă deci, nefiind şi avocat, să atribuie meseriei liberale de jurnalist o lege punitivă, cam spre cea avocaţială, de organizare în colegii, de control prin consilii, de intrare şi dare afară din meserie cam după urechea aplecată la cine ştie ce emitent de vorbe şi opinii.
Domnul în cauză ştie ce nu ştiu cei mai mulţi ziarişti: care-i diferenţa dintre zvon şi informaţie, dar nu-şi dă seama că orice informaţie poate fi un zvon confirmat.
Domnia sa vrea o transparenţă totală asupra surselor de informaţii ale ziaristului, dar nu ştie că încă din primul cod deontologic francez din 1918, pe care românii din UZP l-au adoptat în 1919, sursa de informare este protejată.
Dânsul vrea să pedepsească pentru informaţii eronate atât autoritatea care le-a transmis cât şi publicaţia care le-a preluat, adică dacă a greşit doctorul operaţia, este de vină şi pacientul care nu l-a învăţat pe doctor ce să facă.
Ar mai vrea să trimită la examinarea psihologică anuală şi la examenul de confirmare jurnaliştii, mai des decât conducătorii auto şi, sper eu, alături de toţi parlamentarii, miniştrii, preşedinţii (inclusiv cei de la asociaţiile de locatari).
Senatorul nostru vrea să schimbe pe şest – sau măcar să amendeze – articolele 30 al. 1, 2, 3, 6 şi 31 al. 1, 2, 3, 4 din Constituţie, dar nu cunoaşte se vede nici Legea 25/1994 care a preluat Rezoluţia europeană nr. 1033 şi care dă răspuns tuturor dorinţelor sale de reglementare în presă, mai puţin una: cea de a-i pune căluş.
Opunându-mă cu obstinaţie oricărei încercări din afara meseriei, de a reglementa presa, fie ea de sorginte liberală sau independentă, îi propun domnului senator să aibă în vedere pentru braşoveni ceea ce le-a promis şi îi doresc să bifeze cât mai multe puncte în lista din 2008 a domniei sale, pe care o postez dedesubt:
Propuneri de realizări ale candidatului Ghişe Ioan -
- sustinerea Brasovului pentru a i se aloca in continuare fonduri de la bugetul statului pentru proiecte de infrastructura (soseaua de centura ocolitoare a municipiului Brasov), proiecte de mediu, turism si pentru eficienta energetica;
- sustinerea legislativa a unor facilitati fiscale pentru dezvoltarea in continuare a parcurilor industriale la Brasov;
- initierea unor modificiari legislative pentru protectia sporita a cetatenilor fata de atacurile animalelor in zona urbana (cu referire expresa la ursii din Noua, Valea Cetatii si zona Tampei);
- sustinerea cetatenilor brasoveni pentru petitiile adresate autoritatilor centrale si institutiilor de la nivel national;
- prezentarea in Senat a unor interpelari, intrebari si declaratii politice pe subiectele de interes brasovean;
- contributie la dezvoltarea relatiilor internationale ale Brasovului prin grupurile parlamentare de prietenie;
- promovarea pentru elevii si tinerii brasoveni a unui program al grupurilor organizate pentru vizitarea si cunoasterea mai buna a Parlamentului;
- sustinerea prin vot in Parlament a programului de guvernare al PNL pentru dezvoltarea economica accelerata a tarii si a Brasovului;
- continuarea eforturilor pentru aprobarea legii pe care am initiat-o pentru “Programul national de atribuire a unui laptop pentru fiecare elev si pentru fiecare cadru didactic din Romania“;
- continuarea eforturilor pentru promovarea proiectului meu de lege depus la Parlament pentru stimularea absorbtiei accelerate a fondurilor europene pentru dezvoltarea Romaniei;
- promovarea unor imbunatatiri la legea privind serviciile de gospodarire comunala si a legii privind asociatiile de proprietari;
- reprezentarea in Senat a Brasovului cu: CINSTE, DEMNITATE si PROFESIONALISM!
În rest, din partea mea şi a colegilor din UZP, numai de bine!
Prof. dr. Mihai Miron, preşedinte UZP
Ion BELDEANU
Mă văd nevoit să clarific o nedumerire provocată de enunţul difuzat prin internet ce viza faptul că Ion Beldeanu nu mai este redactor-şef la revista „Bucovina literară”. Aşa este, dar e nevoie de o precizare: cine a parcurs textul în care prezentam starea tulbure a publicaţiei, după transferarea acesteia „pe lângă” Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera” de la Suceava, va fi înţeles ceea ce trebuia înţeles şi anume plasarea revistei pe poziţia dezinteresului.
Totul s-a petrecut de fapt în virtutea restrângerilor financiare vizate de autorităţi după declanşarea acţiunii numite, chipurile, „25 la sută”. Numai că „Bucovina literară” (intrată în acei 25 la sută) a apărut în anul 1941 la Cernăuţi datorită grupului de literaţi ambiţioşi de atunci şi de acolo (în frunte cu Mircea Streinul) şi nu merita această falsă detaşare. Care alte publicaţii de profil din ţară au suportat o asemenea decapitare? Nu era firesc să mă întreb: a fost înfiinţată „Bucovina literară” de Consiliul Judeţean Suceava?
Tocmai despre aşa ceva scriam eu în intervenţia publicistică din 6 august 2010, apărută în presa din Suceava şi, ulterior, transmisă prin internet. Ei bine, la doar două zile după difuzarea opiniei mele („E nevoie să moară şi Bucovina literară?”), oficioşii de la Suceava au decis eliminarea lui Ion Beldeanu din funcţia de redactor-şef fără să se sinchisească de elementarul gest al comunicării hotărârii.
Altfel zis, după 20 (douăzeci) de ani de păstorire a revistei s-a dispus îndepărtarea fără menajamente a subsemnatului, ca şi cum aceasta ar fi fost „răsplata” ce mi se cuvenea. Nu insist. Dar nu pot să nu afirm că prin acest caz (nejustificat în vreun fel) asistăm la reluarea obiceiurilor de tristă amintire de mai ieri, când barosanii politruci hotărau destinele culturii. Şi nu numai. De unde se vede că în capetele acestora (de atunci şi de acum) funcţionează aceleaşi apucături.
Mihai Miron
Un foarte bun prieten, coleg de serviciu multi ani, apoi… disparut fara sa ne anunte pe niciunul dintre cei apropiati lui (credeam noi!), in dulcele occident, unde a facut la inceput – desi doctor in stiinte – multe servicii subalterne si abia intr-un tarziu a razbit; in fine, un bun prieten, acum pensionar si el; un roman care refuza sa-si mai viziteze de multi ani tara, desi voteaza si-i sustine cu tarie pe toti sefi contemporani de la ’90 incoace, ma acuza ca nu sunt multmit cu ce se intampla in Romania.
Si nu sunt! M-am simtit dator sa-i raspund, in scris, pe e-mail, dar si la telefon. Si iata ce i-am spus:
- N-ai inteles: este vorba de noi, de cei care stam acum, aici, cu astia de la putere! Si sa stii, ca si voi, acolo, pe lire sau dolari, noi am muncit si sub Ceausescu si apoi.Pe lei-tramway. Am tot asteptat ceva sa se intample – si vedem aici si acum ca nu e bine. Si credem ca nici nu va fi curand. In ceea ce-i priveste pe cei plecati la munca, la capsuni sau la IT, trimit bani pentru ei si ai lor, nu pentru mine. Si asa e normal. Iar cei plecati mai de mult, ca tine, nu stiu – poate unii ati avut curaj, poate unii au fost aventurieri, poate altii au fost lasi, poate unii au avut motive s-o ia din loc. Nu-i condamn si nu-i admir. Iti spun clar, fiecare cu sansa si soarta sa. Dar mie, la mine acasa cu cei pe care la putere i-am tinut si-i tin din ce muncesc eu, din ce taxe platesc eu, nu-mi poate spune nimeni cum sa ma port. Cei din alta parte se poarta cum vor cu cei la care platesc taxe. Si voteaza cum vor. Iar despre salam cu soia, pot sa-ti spun ca acum se mananca si aici, iar in occident am mancat inca de acum 40 de ani cand rareori prindeam o delegatie cu 12 dolari pe zi diurna. Nu sunt impresionat de cultura altora, am avut aici, si sub communism o cultura serioasa, o scoala serioasa, un popor serios. De asta, voi cei care ati vrut sa invatati, ati facut cariera acolo unde ati ajuns. Pentru ca stiati carte!
Am ascultat si am comentat la diferite intalniri cu colegii ziaristi din afara. Cei mai multi dintre studentii mei stiu mai mult despre Shakespeare, Apolinaire, Goethe, Mozart sau Hemingway decat multi conationali ai lor. Am tinut conferinte acolo si am putut afla nivelul general de cunostiinte al studentilor dar si al profesorilor. Mi-e frica sa nu ajungem ca ei., Asa, fara nicio universitate in primele 500, studentii nostri stiu mai mult. Unii, cei care vor sa stie! Asa, le iau posturile in IT, si in electronica, si in chimie, si mai nou in medicina. Eu cred ca asta este cea mai buna dovada a valorii etnice romanesti, nu cei cativa hoti sau puslamale sau poate chiar criminali purtatori de pasaport romanesc. Intr-o Europa care se declara unita, dar nu este, care se declara egala pentru toti, dar nu este, iubitii mei compatrioti de acolo, care iti seamana bine acum, sunteti mult mai mult europeni decat romani, mult mai mult neegali decat asemeni noua, mult mai uniti intre voi (oare?) dar nu cu noi.
Asta insa nu inseamna mare lucru pentru cei de acasa: va asteptam sa va faceti, poate, cate o vila de 12 camere aici ca sa invitati prietenii vostri europoeni la mici, vin si sarmale, poate chiar la o vanatoare de mistreti … Si apoi sa plangeti pe umarul prostului de taran care v-a gonit animalele in bataia pustii. La fel de bine, dar desigur mai scump, ati putea face asta in Africa. Dar noi, prostii, gonacii, ramasii, criptocomunistii care ne-am cerut dosarele de urmariti, care stam cu certificatele de necolaborare la vedere – de parca v-ar mai interesa cumva!, dupa ce multora dintre cei asa zisi emigrati nu le-a iesit curat cearceaful – noi astia, cu damful nostru de Cotnari si Sadoveanu, de leustean in bors de perisoare si biserici maramuresene, va asteptam sa veniti acasa, la mormintele bunilor vostri, acolo unde si voi va veti putea afla intr-un tarziu singura odihna adevarata; si vesnicia, precum tara si locul. Va asteptam cu paine, sare si vin.
Veniti, dar sfaturile lasati-le celor care au nevoie de ele, acolo, undeva, unde cineva v-a invatat sa le dati. Noi, cu ale noastre. si cu voi, din cand in cand ca oaspeti dragi si onorati. Pe merit.
Fratele vostru de acasa, MIHAI
Alexandru Mironov
Pentru că suntem încă în primul trimestru al anului, îmi şterg de praf globul de cristal şi mă transform în „voyante”, cum spun francezii, ghicitoare-vizionar. Aşadar, la ce să ne aşteptăm, cei 22 milioane de mioritici rămaşi între hotarele patriei-mumă, cei 500 de milioane de concetăţeni UE, cei 6,8 miliarde de coplanetari, pentru 2010 şi anii următori?
Păi, în primul rând, să sperăm că economia planetei va ieşi în acest an din criză şi va intra în normalitate. Pentru unii, lucrurile mergeau deja bine chiar şi în 2009: China, cu peste 8% creştere în anul trecut şi India, cu peste 6% demonstrează că modelul anglo-saxon nu mai corespunde vremurilor (Lula Ignaçio da Silva, preşedintele Braziliei, către premierul britanic Gordon Brown: „Criza a fost creată de oameni albi cu ochi albaştri…”) – şi atrag atenţia că ambele puteri emergente China şi India sunt şi bine clasate în competiţia pentru cercetare-dezvolare-inovare, poate şi asta explică succesul lor, alături de demografia generoasă şi sistem educaţional în continuă creştere.
Alţii – Brazilia, Indonezia, Polonia, Mexic – abia dacă au simţit suflul crizei, de atfel, în mare, cu unele excepţii (Grecia, Spania, Portugalia), Uniunea Europeană s-a descurcat mai bine decât restul „granzilor planetei” în ultimii doi ani, demonstrând că moneda unică şi sisteme de tipul „Spaţiul Schengen”, şcolarizarea totală a populaţiei, performanţe în domeniul ştiinţelor şi tehnologiilor pot fi profitabile în sensul proverbului „Unirea face puterea.”
Mai puţin bine stau lucrurile în SUA, Japonia şi, mai ales, în Marea Britanie (altă excepţie europeană), parcă pentru a se definitiva demonstraţia că a trecut vremea lui Reagan, a Margaretei Thatcher şi a iresponsabilului trezorier Alan Greenspan, aceea a pieţei libere şi total necontrolate. Clar, în bătălia cu corporaţiile statele redevin importante. Să ne aşteptăm prin urmare ca 2010 să aducă reglementări în manevrarea banilor (de ce nu „taxa Tobin”, pe transferurile de capital din întregul areal bancar al lumii?), în controlul sever al băncilor, în îngrădirea acelor offshores (paradisuri fiscale) în care se ascund bani furaţi, în executarea, prin fiscalitate exponenţială, a câsţigurilor exagerate. Şi, într-o măsură mult mai mare, la progrese reale în repartizarea echitabilă a profitului – căci dezechilibrele actuale între bogaţi şi săraci nu pot decât să adâncească teribila criză de sistem prin care trece acum societatea neocapitalistă mondială. În care doar inovaţia, doar progresul tehnic nu pot rezolva singure totul.
UNIUNEA ZIARIŞTILOR PROFESIONIŞTI, 1919 – 2009
- compendiu aniversar –
autor – George Brătescu
În atmosfera plină de patriotism care domnea în ţară după încheierea primului război mondial şi mai ales după istoricul moment al reîntregirii României petrecut la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, cincizeci de ziarişti foarte tineri din Bucureşti au luat iniţiativa constituirii Uniunii Ziariştilor Profesionişti, organizaţie menită să grupeze gazetarii din toate regiunile istorice, să-i solidarizeze şi în acelaşi timp să le dea prilejul de a deprinde meseria exercitand-o în spirit democratic. Esenţa acestui deziderat o constituia profesionalizarea prin creaţia publicistică de mare ţinută, la nivel occidental.
La 11 ianuarie 1919 a avut loc adunarea generală de constituire a uniunii, care s-a ţinut în imobilul de pe strada Sărindar, unde s-a aflat mai târziu berăria Berlin. A fost adoptat statutul şi a fost aleasă conducerea uniunii. Trebuie subliniat entuziasmul care domnea în această primă reuniune, explicabil prin vârsta participanţilor căci, doar cu câteva mici excepţii, ei nu depăşeau treizeci de ani. Printre aceştia se numărau Victor Iamandi, Eugen Filotti şi George Macovescu – viitori miniştri, apoi Nicolae Batzaria, Ion Minulescu, Ion Pas, Cezar Petrescu – poeţi şi prozatori care se afirmau încă de pe atunci în literatură, Constantin Papacostea, Samson Abramovici, Brunea Fox, Dinu Dumbravă, Ion Felea, Mircea Grigorescu, I.G.Peltz, Nicolae Pora, Jean Vulpescu şi Pamfil Şeicaru – ce vor deveni peste ani personalităţi ale gazetăriei româneşti.
După aprinse dezbateri cei prezenţi au ales prin vot unanim ca preşedinte al UZP pe cel mai în vârstă şi mai cunoscut dintre ei, în persoana publicistului Heinric St. Streitman, care nu împlinise la acea dată cincizeci de ani.
Heinric Streitman era licenţiat în filosofie şi doctor în ştiinţe fizico-chimice. Debutase ca ziarist în 1894 la ziarul „Românul” condus de C.A.Rosetti, apoi publicase în ziarele „La Patrie” de limbă franceză, „Munca”, „Facla”, „Contemporanul” şi era consilier în Ministerul de Externe. În acelaşi timp deschisese librăria „Hasefer”, o adevărată expoziţie de artă, tixită de tablouri valoroase, cu salon de lectură elegant, totul mobilat şi organizat în stil veneţian. Veritabil om de cultură, Streitman se situa în afara redacţiilor ziarelor, publicând articole pline de savoare şi detaşare politică, deşi cochetase cu cercurile socialiste în studenţie, la Paris. La Bucureşti era însă curtat de oameni politici de dreapta precum I.G.Duca, doctorul Constantin Angelescu şi Constantin Argentoianu, care-i frecventau cu regularitate salonul de lectură, comandând cărţi rare şi scumpe. Streitman era un erudit, un enciclopedist. Cunoştea bine Talmudul, Coranul, Evangheliile creştine ca şi pe Malarme’ şi Rabelais; avea un stil subtil, maliţios, ironic, bănuitor, indulgent adesea. Scrierea lui se detaşa prin cursivitate fiind admirată de Tudor Arghezi şi chiar imitată mai târziu de acesta.
1. Silvia Blendea este un reprezentant de bază al Radio România Cultural, drept urmare un reprezentant cultural al României de azi, scăldată pe de o parte, în mocirla neajunsurilor, iar pe de altă parte în cea a snobismului. Cum a început această cale a cunoaşterii, care a fost scânteia care a trezit-o la viaţă ?
-Mărturisesc că nu mă pot angaja în onorantul dialog cu dvs, Roxana Zeldea, fără a face înainte o menţiune obligatorie care să nu fie interpretată drept falsă modestie : se vor îndeplini, foarte curând două decenii de când, în virtutea profesiunii de jurnalist cultural, de om de radio, m-am aflat în postura de a intervieva. Nu am fost în schimb , intervievată până acum, când o foarte tânără şi înzestrată colegă de breaslă, mă ‘ provoacă’ la confesiuni, adresându-mi dintr-un bun început, aprecieri atât de elogioase. Cu toate acestea până la înălţimea statutului pe care mi l-aţi atribuit, mai am, încă şi încă, de urcat. Alminteri cred cu tărie că important nu e să vorbeşti despre ceea ce eşti, ci să te bucuri că exişti prin ceea ce faci. Răspund, totuşi, cu plăcere ‘provocării’ dvs, în speranţa ă experienţa mea de viaţă şi carieră, atâta cât am înmagazinat până în prezent, ar putea servi câ de cât, cuiva, cândva…Revenind, însă, la întrebare fără a filozofa, spun că pe calea cunoaşterii pornim cu toţii, mai mult sau mai puţin, în funcţie de cât de mare ne este dorinţa de a o străbate şi, mai ales, de a ajunge la destinaţia propusă. Ei bine în ceea ce mă priveşte, cred că am simţit dintotdeauna nevoia de a privi până voi vedea şi de a vedea până voi înţelege, urmând parcă instinctiv, cu mult inainte de a afla de existenţa lui, îndemnul Stâlpului de Temelie al sculpturii române, moderne şi universale, Constantin Brâncuşi. Or, cum altfel îmi puteam materializa, fie şi într-o cât de mică măsură, acest imbold lăuntric, fără a evolua în ierarhia cunoaşterii ? Am optat pentr domeniul filologic, mai exact pentru cursurile Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, întrucât acesta mi-a fost ‘chemarea’ deşi nu mai este cazul să comentăm perspectivele rezervate unui om dornic de a-şi face o profesiune din cultură în acea perioadă ale cărei ecouri dureroase persistă, din păcate, în destule privinţe…
Comentarii recente